Ioan Alexandru susţinea pe lângă cursul de limba si literatura ebraică de la Universitate şi un curs de spiritualitate bizantină la Institutul de Arte Plastice N. Grigorescu (Universitatea de Arte) de lângă Catedrala Sf. Iosif. În acest loc erau studiate operele în limba greacă bizantină a melozilor creştini Roman Melodu, Efrem Sirul sau Dionisie Areopagitul. Uneori in timpul dicaturii comuniste, aici ca şi la Universitate, găseam sala de clasă încuiată, fiind nevoiţi să ţinem cursul prin podul clădirii sau atelierele de lucru. Adesea portarul Instituţiei legitima studenţii şi participanţii care veneau la orele de curs. Cred că erau metode de descurajeze si de urmărire a noastră. Nu ştiu cum se întâmpla că numai la orele lui Ioan se stingea lumina in toată Universitatea, fiind nevoiţi să stăm uneori la lumina lumânării. Însă din fericire aceasta îl inspira mai mult pe poet dând cursului mai mult farmec la lumina lumânărilor.Tot la acest curs poetul ne explica semnificaţia culorilor în lumea veche ebraică şi cea bizantină sau interpreta sinteza dogmatică a icoanelor sau a picturilor celebre ca suport pentru buna înţelegere a mesajului Mântuirii:

„În iconografia bizantină, momentul pascal este de fapt momentul coborârii. Învierea înseamnă coborârea în infern a Mântuitorului, qenoza absolută, scufundarea până la abisurile puterilor infernale unde nu a fost nimeni, coborârea la rădăcinile umanităţii de unde Hristos se întoarce cu prada Sa: Adam si Eva. Sfărâmând porţile infernului sunt smulse prototipurile umane şi se restaurează fiinţa omenească în puterea Învierii. Asta înseamnă ca Hristos înviind, coboară in moartea noastră a fiecăruia dintre noi, acolo unde nimeni nu vine cu noi, unde toţi ne părăsesc. În ceasul morţii noastre singurul Hristos vine cu noi, înviind în moartea noastră, cu moartea pe moarte călcând.
-Bucuraţi-vă, nu mai suntem singuri , puterea păcatului, puterea morţii au încetat, şi bucuria voastră să fie deplină!
Odată cu Învierea începe eonul Împărăţiei lui Dumnezeu (Bazilea Tuteu). Hristos a înviat!”

notiţe din cursul lui Ioan Alexandru

Acest curs de la Arte Plastice l-am frecventat cu mare bucurie. Ioan avea un alt fel de rostire decât cea de la Universitate. Altfel decât sub puterea profetică a proorocilor Vechiului Testament, se scufunda în textele originale greceşti ale poeţilor Bizanţului. Capta şi împărtăşa cu noi mireasma iubirii lui Hristos ascunsă în aceste cuvinte. A lucrat cu tenacitate la traducerea celor cinsprezece imne ale poetului din veacul al patrulea Efrem Sirul precum şi ale celui din veacul al şaselea Roman Melodul. A comparat, cu acribia omului de ştiinţă, Paradisul lui Dante cu cel al tradiţiei de răsărit bizantine . A comparat deasemenea lumea veche greacă şi cea ebraică prin textele lor fundamentale cu cele ale revelaţiei cristice.Am amintirea vie din preajma Crăciunului, cand descopeream comori de credinţă ascunse in limba veacurilor trecute atunci când Ioan traducea cuvânt cu cuvânt şi descifra intelesul spiritual al fiecărei propoziţii. Am să refac mai jos din notitele de curs păstrate traducerea făcută de Ioan Alexandru la Imnul lui Efrem Sirul, în care este glorificată întruparea Mântuitorului din Fecioară:

Imnul Naşterii Domnului - Efrem Sirul

Cu cetele cereşti trimis spre laudă
Cu timpul strălucitor hotărât pentru mântuire,
Cu ziua lăudată, rânduită bucuriei,
Voiesc sa mă împărtăşesc de Iubire, voiesc sa mă veselesc.
În cântări curate voi binecuvânta
Şi în cântări sfinte îL voi lăuda
Pe pruncul care ne-a mântuit îL voi preamări
Harfa proorocilor care L-au vestit a cântat înaintea Lui
Şi isopul preoţilor care L-au iubit a săltat înaintea Lui.
Împreună cu coroana împăraţilor pe care au moştenit-o şi au adus-o Acelui
Domn feciorelnic,
A cărui Maică e şi Fecioară.
Şi pentru că e Împărat, a dat tuturor împărăţia,
Şi pentru ca e preot, a dat tuturor iertarea de păcate,
Şi pentru ca e Miel, a împărţit tuturor hrana.
Cetăţile unui împărat obişnuiesc toate să dăruiască cu mâinile lor cununi de aur.
Cetăţile lui Iuda sunt cununi cuvântătoare, Doamne al meu
Ele iţi aduc cununile din gura lor, o Iisuse,Betleem, Canna si Nazaret, Betania, Sichem şi Samaria( şi celelalte) cetăţi care s-au învrednicit să te încununeze pe Tine…
Cu gura slaviţilor (mucenici) iţi mulţumesc Ţie, că am putut să văd Pruncul, Fiul celui nevăzut, pentru că s-a făcut văzut,
Ca să mă ridice în înaltul tăriei împreună cu sfinţii,
Pentru a lăuda în întinsele şi îndepărtatele ceruri,
Care sunt pline de măreţia Lui şi totuşi nu sunt în stare să cuprindă în ele mărimea
Celui care a coborât şi s-a făcut prunc mic în iesle.
Glasurile din cer Te-au vestit ,
Urechile celor pământeşti Te-au sorbit în (cuvintele) vestirii de bucurie,
O, Izvor nou, pe care Adam nu l-a putut gusta,
Care a făcut, însă, să ţâşnească cele douăsprezece izvoare grăitoare
Şi viaţa a umplut pământul!…
Pentru a nu-i inspăimânta cu mărimea Sa pe cei ce-l văd,
S-a cuprins pe Sine din totul, in Ţara Evreilor,
(Şi din această) întreagă (Ţara) în Iudeea,
Şi din aceasta în Betleem, până când a umplut (numai) micul pântece(al Fecioarei).
Şi după ce s-a făcut grăunte de muştar în grădina noastră
Şi rază mică pentru ochii noştri,
S-a ridicat, a crescut şi a umplut pământul.

Efrem Sirul in traducerea lui Ioan Alexandru

Odată m-a invitat la catedră în locul său să prezint traducerea unui imn al poetului Roman Melodul din veacul al şaselea, în faţa participanţilor la curs, spunându-mi ca el trebuie urgent să plece. Mi-a lăsat în faţă pe catedră câteva hârtii scrise cu stiloul de mana cu multe stersături şi taieturi pline de cuvinte greceşti şi romaneşti amestecate. Am încercat să descifrez câteva fraze, după care m-au asaltat la catedră toţi cursanţii ca să desluşim împreună cele scrise de profesor. Am rămas cu amintirea acelui Imn , pe care-l prezint mai jos:

Imnul naşterii Domnului Hristos
de Roman Melodul
Fecioara astăzi pe Cel dinaintea genezei naşte
Şi pământul peştera celui inaccesibil dăruie.
Îngeri şi păstori doxologesc
Magii cu stele călătoresc
Căci noua s-a născut
Prunc nou dinaintea veacurilor, Dumnezeu.
Bethleemul a redeschis paradisul, să mergem să-l vedem
Fructul paradisului în criptă l-am găsit să mergem să luam miezul paradisului din peşteră.
Acolo a răsărit rădăcina de neatins din care a invlastarit mântuirea.
Acolo a fost găsit isvorul neforat din care David cândva a dorit sa bea.
Să pornim spre acolo unde s-a născut prunc tânăr dinaintea veacurilor Dumnezeu.
Tatăl mamei într-un fel tainic devine fiul ei.
Mântuitorul pruncilor prunc în iesle acolo fiind
În admiraţie spune nescatoarea:
-Spune-mi mie copile cum ai fost semănat în mine şi cum ai crescut în mine.
Te văd inima mea( scumpul meu) şi mă umplu de teamăCăci alăptez şi nu am cunoscut bărbat
Căci te privesc în scutece înfăşat
Însă fecioria mea este încă neatinsă
Căci tu ai privegheat-o pe aceasta când ai binevoit a te naşte.
Prunc tânăr înainte de veacuri, Dumnezeu.
Cel mai de sus împărat,Ce-i între Tine si cei mai de jos cerşetori?
Creatorul cerului de ce ai venit în întâmpinarea pământului.
Te-ai îndrăgostit de peşteră, te bucură ieslea?
Iată ca nu este topos, spaţiu pentru slujitoarea la locul de odihnă.
Spun ca nu-i spaţiu ? dar nu-i nici peşteră , căci şi aceasta de aici este a altuia.
Când Sara a născut prunc i s-a dat moştenire pământ mult, mie însa nici o peştera.
Mi s-a împrumutat peştera în care ai vrut să locuieşti.
Prunc mic dinaintea veacurilor Dumnezeu.

Nota de curs - Roman Melodu in traducerea lui Ioan Alexandru

Dogma Întrupării Cuvântului era o temă de mare preţ pentru Ioan pe care o desbătea odată cu traducerea Imnelor acestor mari poeţi.Parafraza gândirea patristica :“Cuvântul întrupat este un mister mai mare decât creaţia lumii’ preluată apoi şi de teologul rus V.Losky, încercand să ne explice sensul profund al acestei apocatastaze:
„Prin Întrupare se întâmplă ceva nou în ce priveşte creaţia : Eliberarea ei de sub puterea morţii şi devenirii. Ieşirea ei de sub puterea veşnicei reîntoarceri şi din ciclul cosmic al reproducerii pe orizontală în dimensiunea verticala în vederea îndumnezeirii ei.”
A cunoscut foarte bine lumea veche greacă păgână prin poeţii săi care reflectau tragica condiţie umana şi suspinul lor după un Salvator. Ne citea texte care aratau starea lor de aşteptare a Zeului Necunoscut de care vorbeşte Sfântul Pavel in Areopag. Spunea că Iisus Hristos a devenit plauzibil pentru umanitate prin faptul că nu s-a sustras morţii ci dinpotriva s-a afundat în abisurile insondabile ale suferinţei umane.Adesea amintea vorbele poetesei Safo de dinaintea venirii Mântuitorului în istorie:
“Dacă zeii ar suferi cu noi, ar fi vrednici de încrederea noastră, însă zeii cruzi nu sunt pe măsura pioşeniei oamenilor.”
În rostirile sale putea fi identificat suspinul după veşnicie şi dorul său nestăvilit după ceea ce este nepieritor, după aceea „Cetatea Stătătoare” restaurată prin Inviere de care se vorbeşte în Scripturi.

“Nu numai revelaţia Vechiului Testament care conţine legământul lui Dumnezeu cu acest popor mareţ ebraic ne vorbeşte de Înviere , ci toate religiile şi toată natura, cum spune Sfântul Pavel în Corintei, suspină şi aşteaptă Învierea.”

Suflul poetic al acestor melozi creştini ai primelor veacuri l-a vânturat pe Ioan Alexandru la sfarsitul secolului trecut, dând naştere Imnelor sale: Imnele Iubirii, Imnele Ţarii Româneşti, Imnele Moldovei, Imnele Transilvaniei, Imnele Bucuriei…
În cele din urma a ajuns el la această postura de melod al României creştine, ridicând catedrale de cuvinte luminate de Spiritul Sfânt, ca ofrande aduse Logosului Întrupat.
Ca poet ştia cel mai bine că făpturile vazute şi nevazute ale lumii acesteia sau celei de dincolo pot fi cel mai bine surprinse şi descrise în înaltul limbaj poetic care operează cu metafore, parabole, simboluri, personificaţii sau alegorii. Acest tip de limbaj poate fi găsit in toate cărţile fundamentale ale umanităţii şi mai cu seamă în Sfânta Scriptură. Mântuitorul insuşi a vorbit de cele mai multe ori prin parabole când se referea la lumea nevăzută. Intr-o discuţie cu teologul Dumitru Stăniloaie l-am auzit pe Ioan Alexandru făcând apologia acestui tip de limbaj, vorbind despre teologia poetică ca fiind fundamentul teologiei milenului trei:
“Dumnezeu nu poate fi cuprins în formule sau propoziţi ci într-o teologie poetică. Faţă de prezenţa lui Dumnezeu omul cântă, se roagă şi intră in extaza adoraţiei…”
Ioan a avut o experienţă nemijlocită cu spiritualitatea bizantină pe care o considera o sinteză de culturi şi spiritualităţi în care nici Grecia clasică, nici Tracia dyonisiacă, nici profeţia iudaică nu-şi pot revendica hegemonia.
Mi-a relatat în detaliu profunda sa trăire spirituala din noaptea când ca vizitator în Catedrala Sfânta Sofia din Istanbul, ctitoria împăratului Iustinian, a uitat să iasă la sfarsitul programului de vizită iar paznicul neobservandu-l l-a închis peste noapte în interiorul Basilicii.
A fost atras de acest spaţiu misterios şi de momentele istorice care au marcat soarta acestui lăcaş de cult. Cel mai tragic şi măreţ dintre acestea, pe care îl amintea de atâtea ori, a fost masacrarea creştinilor în 1453 de către turcii musulmani în interiorul Basilicii, când cântau laudă lui Dumnezeu iar Catedrala si Constantinopolul se prabuşeau sub asediul musulman:
“Totuşi în cenuşa Bizanţului a mai rămas inca jar, iar această spiritualitate nu s-a stins din istorie odată cu căderea Constantinopolului, pentru că a fost întemeiată pe mărturia Domnului.
Spiritualitatea bizantină începe pe dealul Căpăţânii. Aici începe incendiul iubirii care aprinde tot cosmosul. În virtutea acestui act se pune temeiul unui nou eon care dezvăluie o faţă neştiută a fiinţei lui Iahve: Dumnezeu ca Persoană, ca Tată, esenţa Sa fiind iubirea. Asadar Absolutul se revelează ca Iubire.“

Cunoscând capacitatea lui Ioan de a intra în miezul evenimentelor istorice, nu m-a surprins faptul că el s-a pierdut în contemplarea semnelor acelor timpuri lăsate în această Biserica răstignită pe crucea Bosforului pe care a numit-o “maica latină de răsărit a poporului român.”
În bătaia ritmica a valurilor mării care se auzeau în depărtare, Ioan a rămas singur toată noaptea, cu excepţia unui porumbel ce se rotea sus în cupolă, închis şi el în Sfânta Sofia. Mi-a spus ca a fost noaptea cruciala a convertirii sale. Atunci viaţa şi opera sa a cunoscut o noua dimensiune spirituală. S-a dedicat total lui Hristos şi extinderii Împărăţiei Sale. După revoluţie una din dorinţele sale a fost să înfiinţeze, ca semn de eliberare din dictatura atee, Universitatea Creştină Sfânta Sofia în amintirea academiei răsăritene de la Constantinopol.despre care a spus:
„Ea este un simbol în jurul acestei Basilici (Sfanta Sofia) unice pe pământ, devastată cu peste o jumătate de mileniu în urmă. Este un model, intr-un fel sau altul pentru toata Europa, nu numai în arte ci şi în gândire. De acest sofianism s-a pătruns si Lucian Blaga la un moment dat.Cea mai căutată Universitate din Japonia cuprinzând zeci de facultăţi din toate ştiinţele, poartă acest nume, al ctitoriei stramoşului nostru Iustinian; împăratul care a mutat Academia de la Atena la Constantinopol în jurul Sfintei Sofii devenind astfel marea universitate a Răsăritului.”